Curtea a constatat ca articolul 8 din Conventie a fost încălcat în ceea ce privește un articol publicat într-un ziar prin care au fost formulate acuzații de corupție cu privire la un înalt funcționar public din cadrul Primăriei Galați dat fiind faptul că motivele avansate de către ultima instanta pentru a proteja dreptul jurnalistului la libertatea de exprimare au fost insuficiente pentru a garanta dreptul reclamantului la respectarea reputației sale. Pentru a hotărî astfel, Curtea a arătat că articolul a pus în discuție probleme privitoare la funcționarea și managementul serviciilor publice locale de transport și, implicit, managementul fondurilor publice, aspecte care sunt susceptibile de a fi de interes semnificativ pentru public. S-a mai arătat că niciuna dintre părți nu a contestat faptul că reclamantul, în calitatea de înalt funcționar public, era o figură publică, astfel încât limitele ,,critici acceptate” cu privire la activitatea acestuia erau mai largi. Curtea a mai arătat că instanțele interne au calificat greșit afirmațiile jurnalistului ca fiind o judecată de valoare și nu o informație factuală. Astfel, articolul sugera că reclamantul deținea propria afacere, având o firmă de taxi, aspecte incompatibile cu calitatea acestuia de înalt funcționar public. În opinia Curții, problema de a stabili în ce măsură un individ este sau nu proprietarul unui afaceri private și dacă acest aspect ar genera o stare de incompabilitate prin raportare la cariera aleasă, nu reprezintă doar o temă de speculație, ci un fapt capabil să fie dovedit cu probe relevante. Curtea a mai arătat că acuzațiile cum că reclamantul ar fi corupt și că acesta întreprinde acțiuni ilegale aveau un caracter serios, fiind susceptibile să-i afecteze modul de desfășurare a atribuțiilor de serviciu și să-i aducă atingere reputației. A mai evidențiat faptul că statutul de persoana publica nu înlătură necesitatea existenței unei baze factuale suficiente pentru afirmațiile care sunt dăunătoare pentru reputația sa, chiar dacă acele afirmații sunt calificate ca fiind judecăți de valoare, și nu informații factuale. În acest context, Curtea a arătat că instanțele interne au ajuns la concluzia că reclamantul nu a fost implicat într-o afacere privată ori ilegală, incompatibilă cu activitatea sa profesională. În fața instanțelor interne, jurnaliștii nu au prezentat materiale suficiente pentru a-și susține afirmațiile, neexistând vreun martor care să declare că reclamantul a fost implicat în astfel de activități. Mai mult, așa cum a reținut prima instanță, la momentul publicării articolului, jurnalistul era conștient de faptul că plângerea terței persoane pe care s-a bazat ca sursă jurnalistica nu se referea la numele ori faptele reclamantului, niciunul fel de proceduri oficiale nefiind declanșate împotriva acestuia. De asemenea, Curtea a observat că nu există nicio dovadă din care să reiasă că jurnalistul a acordat reclamantului posibilitatea de a răspunde acuzațiilor ce i s-au adus ori că ziarul a publicat dreptul la replică. În ceea ce privește articolul 41 din Convenție, statul român a fost obligat la plata sumei de 4500 de euro cu titlu de daune-interese și a sumei de 740 de euro cu titlu de cheltuieli de judecată.